Stiu ca prin acest titlu am spus deja totul si nu esti obligat/a sa iti pierzi timpul citind ceea ce scriu dar cred ca nu sunt singura care trece prin acest moment.
Si da, am fost contamnata la sentinta pe viata si dusa la aceasta inchisoare, inchisoarea amintirilor , dar recunosc ca este vina mea deoarece am facut aceeasi alegere de mai multe ori sperand ca voi reusi sa resuscitez o speranta ce era moarta de ceva vreme. E ciudat ca spun asta deoarece sunt cele mai adanci sentimente de-a mele , cele mai adanci imagini ce vin o data cu tot ceea ce se intampla. Ca orice "puscarias" incerc sa evadez din acest abis intunecat ... Parca sunt legata de maini si de picioare cu lanturi grele din otel si de fiecare data cand sunt aproape de iesire , cand simt ca totul v-a fi bine si imi pot continua viata adaugand stropi de culoare sunt trasa inapoi in mijlocul tornei unde este liniste dar plin de dezamagire si disperare, de praful inimii mele si de cioburile sperantelor ce le-am avut. Tip in sinea mea dar degeaba, voi fi trasa iar si iar in acest loc... si poate ca intr-o zi voi reusi sa scap, sa ies la lumina, dar niciodata nu voi uita ceea ce s-a intamplat si niciodata nu cred ca voi reusi sa trec de tot peste aceasta parte a adolescentei mele.
"Si doar abisul ce imi destrama pieptul imi aminteste ca totul a fost real..." si zic asta pt ca, atunci cand ii vad ochii, privirea, cand ii aud glasul si cand stiu ca nu sunt ale mele simt cum pieptul mi se rupe murdarindu-mi hainele de sange , un sange negru, fara viata...Tot ce ramane sunt amintirile... ce ma incoanjoara ca un nor de praf, ce ma inchid in propria-mi minte, ce ma leaga cu lanturi de maini si de piciaore, ce nu ma lasa sa evadez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu