616 Totul e infern.

                                                                              David Zurdo
                                                         Angel Gutierrez


Citat:
"Daca un om ar inceta sa fie egoist si rau, daca un om curat ar face o fapta de bunatate intru totul dezinteresat, fara sa astepte ceva in schimb, nici macar multumirea de a fi bun sau rasplata mantuirii; un om care sa stie adevarul si totusi sa lucreze binele, atunci Lucifer, cea mai indurerata dintre creaturi , miscat de acela ce invinge disperarea nesfarsita, ar varsa peste pamant o lacrima ce ar face sa inmugureasca cea mai frumoasa dintre flori: un trandafir rosu ca sangele. Si totul ar redeveni la fel ca la inceput. Dumnezeu s-ar intoarce la locul lui, iar Lucifer, din nou bun, s-ar aseza langa el. Nu ar mai fi nici Iad si nici durere dupa moarte. Nici Iad si nici durere."




Va recomand aceasta carte. Desi inceputul pare un pic plictisitor si necoerent, credeti-ma, dupa ce lucrurile incep sa se lege nu o veti putea lasa din mana. Desi baza reala a cartii este in cantitate foarte mica, fictiunea punand stapanire mai mare, ideea este extraordinara si merita citita cu tot sufletul.
Aceasta este doar parerea mea, restul tine doar de aprecierea voastra.

"Ai uitat să-mi cânţi..." Anne Marie Bejliu

...acea melodie a despărţirii
pe care în ecou o trimiţi mereu
tâmplelor mele.
O desenezi în tuşe amăgitoare mereu.
Pleci,te întorci
numai atunci când simţi că mă-ndepărtez
Nu ar fi mai uşor să pleci pur şi simplu
printre şinele de tren
numărând pietrele gândurilor mele?
În fire de clipe
mă arunci mereu
în iluzia întâmplării unei întâlniri
Te iubesc! E atât de simplu să o rostesc...
La mine cuvintele au miezul plin de tine.
Trăirile nu mor pocnind din biciul indiferenţei.
Ce joc stupid aşterni mereu!
Mă frământ inutil adunând tensiuni. 
Le ţin în palme mirată.
Nu mai ştiu cum să le modelez.
Una, 
poate fi chipul tău zâmbitor.
Alta,
poate fi culoarea furtunii,
atunci cînd calci apăsat sufletul.
Mi-e tare dor de tine!
Ucizi clipele dăruind doar umbre 
O încercare poate reuşită de a-mi ucide visul.
Mă târăsc... 
Şarpe fugărit de frica luminilor...
Ard sub cupola iubirii.
Împart sensuri oglinzilor mate ale sufletului tău...

"Oda-in metrul antic" de Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, 
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii. 

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii 
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişiti, pe mine
Mie redă-ma!

"Romanta negativa" de Ion Minulescu

[sunt poezii ce ma ating fara sa vreau si de aceea vreau sa le prezit]

N-a fost nimic din ce-a putut sa fie,
Si ce-a putut sa fie s-a sfarsit...
N-a fost decat o scurta nebunie
Ce-a-nsangerat o lama, lucioasa, de cutit!...

N-am fost decat doi calatori cu trenul,
Ce ne-am urcat in tren fara tichete
Si fara niciun alt bagaj decat refrenul
Semnalului de-alarma din perete!...

D-ar n-am putut calatori-mpreuna...
Si fiecare-am coborat in cate-o gara,
Ca doua veverite-nspaimantate de furtuna-
Furtuna primei noastre nopti de primavara!

Si-atata tot!...Din ce-a putut sa fie,
N-a fost decat un searbad inceput
De simplu"fapt divers", ce nu se stie
In care timp si-n loc s-a petrecut!...

Dansul dragostei

Mi-ai desenat aripi cu vorbele tale,
Mi-ai deschis ochii cu ale tale fapte,
Mi-ai dat viata cu ale tale buze,
Aruncandu-ma spre cer cu mainile tale.


Miros dulce al sperantei create
Mi-a umplut plamanii.
Dragostea promisa-n cuvinte
M-a facut sa zbor.


Dar al tau cutit m-a lasat fara suflare,
Mi-a taiat aripile lasandu-ma in picaj,
Iar glasu-ti mladios acum ma omoara
Inlantuindu-ma in proprii tai ochi.


Un uragan de amintiri ma loveste,
Imi taraie corpul ranit,
Imi fura viata ce mi-ai promis-o,
Imi inchide ochii pe veci.


Cu aripi lipsa si fara putere
Stau, zacand pe pamantul rece.
Corpu-mi aparent viu nu se mai misca,
Iar sufletul meu strapuns de dureri
Moare...

Ratacita.

Cu pasi mici ma indrept spre uitare, lasand timpul sa ma loveasca, sa alerge, sa treaca asa cum doreste. Ochii mei atat de inexpresivi par morti fiind doar simple organe de vaz...precum niste simple camere de filmat.Buzele mele, neatinse de atat de multa vreme, stau acum lipite, nefiind in stare sa lase cuvintele sa iasa. Respir incet temandu-ma sa nu fiu auzita. Sufletul imi sangereaza abundent, fiind atat de lovit, plin de rani ce par sa nu se mai vindece niciodata. Doar merg in acest aparent paradis verde, plin de fiare ce mai devreme sau mai tarziu vor pune ghearele pe mine , sfasaindu-ma, lasandu-ma fara suflare.
In departare o silueta perfecta mi se arata O tanara domnisoara, inalta, cu picioarele lungi , talie perfect sapata, avand parul negru precum abanosul curgandu-i peste umerii sai mici si delicati; buzele sale plina si perfect conturate nu scoteau nici un sunet, iar ochii sai albastri nu dezvaluiau nici un sentiment. Ma priveste atenta, fiind putin ingrijorata de starea in care m-a surpins. Aceasta liniste mormantala este rupta de soaptele ei adresate mie. Fara sa se apropie de mine imi graieste ca nu am voie sa o ating dar trebuie sa ies din aceasta padure singura, dar ea, pare a fi ultima mea scapare. Fara sa iau in considerare vorbele ei ma reped spre ea pentru a o lua in brate, pentru a o implora sa ma scoata de aici, dar se fereste, impietrind la cativa centimetri de mine. Rochia ei neagra ce ii bate genunchii sta din nou nemiscata, vantul neatingand-o.
Lacrimile lasa dare pe obrajii mei in timp ce genunchii imi cedeaza. Durerile sufletului sunt insuportabile, dar aceasta tanara incantatoare nu ma va ajuta, oricat de multe chinuri indur. Ma priveste cu amaraciune in timp ce zaceam pe pamantul umed. Se apropie cu pasi marunti lasandu-se langa corpul meu, neavand contact direct cu el. Isi da gluga jos lasand tenul sau alb in bataie celor catorva raze de soare ce au resuit sa iasa printre crengile copacilor. Imi spune incet si brajin ca va reveni, dar nu acum, si ma va lua cu ea, dar doar atunci cand v-a venit momentul, insisitand ca trebuie sa ies singura de aici. Se ridica atat de mladios in timp ce eu o priveam cu lacrimi in ochi.
Dispare asa cum a aparut lasandu-ma zacand in aceasta padure vescinc verde.

Ultima picatura de sange

A trecut atat de mult timp de cand nu m-am mai bucurat de cuvintele tale ce ma faceau sa cred nimic nu poate fi rau iar viata are sens. Ce penibil! Nu am crezut niciodata ca voi fi atat de prabusita in aceasta groapa plina cu durere. Am crezut ca pot supravietui unei lumi fara tine, dar ce am facut? M-am mintit cu nerusinare ascunzand adevrul de mine, adevar ce acum loveste cu atat de multa putere incat ma lasa fara rasuflare. Am picat exact in barlogul vampirilor iar acum stau speriata in coltul meu inca sperand ca vei veni dupa mine, ca ma vei cauta in acest loc fara viata si fara zambete adevarate, si inca astept...si astept...dar ce astept? Un fenomen ce nu v-a avea loc oricat de mult m-as stradui. M-am zbatut destul si am atras atentia atat de mult incat toti acesti sugatori de sentimente m-au devorat din interior spre exterior. Ma chinui in continuare sa imi ascund ochii , sa imi ascund iubirea dar ... nimic nu se va intampla oricum. Incerc sa iti atrag atentia iar si iar , dar aceste creaturi au luat totul in ei.. zambet, fericire,speranta,frumusetea ce era prezenta in ochii mei si au lasat in urma dezgust, durere, flacari ce ma ard de vie. Au sorbit din mine si ultima picatura de viata si in curand vor luat cu ei si ultima picatura de sange lasandu-mi doar aparenta vie, omorandu-mi interiorul cu atat de multa tenacitate.. iar acum stau in acest abis intunecat strandu-ma in brate. Ochii mei s-au transformat in izvorul veninului lor , glasul meu a devenit atat de mut... atat de amar, uneori lasand sa iasa doar zgomotul durerii ce zguduie tot ce se afla in jurul meu. Mirosul fricii imi inunda narile in fiecare secunda tot mai mult.
Nu ma mai pot ascunde. Lumea ce mi-o creasem cu dibacie s-a intors acum impotriva mea privindu-ma ca o intrusa. Am ramas aici si voi ramane pana cand cineva ma va scoate si imi va ingriji ranile , iar atunci totul v-a devenit o simpla amintiri. Dar pana atunci incerc sa imi pastrez... ultima picatura de sange.